Rezumarea primului mesaj :

Adrian Păunescu Pacient la final de veac



Şi află, doctore, c-aici mă doare,

Acolo unde geme-un colţ de ţară,

Acolo unde plînge fiecare

Ca naţiunea noastră să nu moară.



Iar dacă e de completat o fişă,

Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,

Începătura bolii este grijă,

Am tricolorul ciuruit pe sînge.



Farmacopeea stă să se răstoarne

Asupra mea cu toate ale sale,

Dar eu port rana veacului în carne

Şi am în splină ţărăneasca jale.



Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul

Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,

Apoi să-mi iscăliţi certificatul

Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.



O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii

Mi-e capul greu de fiecare veste

Şi nici un minister al sănătăţii

De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.



Sînt numai un creion care îşi scrie

Problema ţării lui, încă o dată,

Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,

Această dulce ţară zbuciumată.



Deci, doctore, acestea se întîmplă,

Acestea să le afle telegraful

Mă trage mîlul veacului de tîmplă

Din care nu vreau să se-aleagă praful.



Mai am în mine bucurie multă,

Mai am în mine dorul de-a vă spune

Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,

Să vadă dacă am cuvinte bune.



De nici de sanatoriu nu m-apropii

Că n-aveţi voi rezervă pentru mine

Eu sînt bolnav de soarta Europei

Şi Pacea doarme-n inimă la mine.



Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,

Dureri de şale, şoc de şapte arte,

Artrită la picior şi la aripă

Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.



1983

Vei şti...?
de MarianaKabbout

Mâna mea de-ar fi un ram
Şi cu flori ţi-ar bate-n geam,
Să-i deschizi te vei grăbi ?
Că sunt eu, oare vei şti ?...

Sau o frunză îţi va spune,
Că-i o vară-n strai-copil
Ce-a venit aşa, tiptil,
Hoinărind pe căi nebune ?...

Ochii mei de-or fi ninsori,
Cer sau stoluri de cocori,
Şi-n gând ţi-or broda mereu,
Un abis... vei şti că-s eu ?

Ori vei prinde-ntr-o cunună
Ce n-a fost şi înc-o zi ?...
Iar când soare n-oi mai fi,
Tu vei crede că sunt lună... ?

O, iubite, n ce minune
Ne-am ascuns, iubind sublim ?
Şi de ce seninul spune
Că şi-acum în el plutim ?

Ne-a păstrat ramul, în floare
Şi-n albul oricărui rost...
Dar din tot, doar ce nu moare
Va şti când şi ce am fost...

Atingeri...


Si totusi, totusi… cateva atingeri
au fost de-ajuns sa-mi dea multiple ameteli.
Vedeam vazduhul fluturand de îngeri,
Lumina-n seara mea de îndoieli.

De-am mai fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis,
Ca o eterna raza aurora
De ne-nteles, de nedescris.

Ireversibil s-ar fi încheiat povestea
Si nici nu stiu de-ai mai citi
Din întamplare randurile acestea
In care as vrea sa fii ce nu poti fi.



Nu-mi voi strivi eu visul in picioare…
As fi putut sa spun: „Esti ca oricare”.
N-am sa patez cu vorbe ce mi-e drag,
Nu vreau in noroaie sa te bag.

Sus

Era ceva în atmosfera,
o boare uscata, un aer incins,
parca s-ar fi scuturat o cometa
scapata pe sens interzis.

Carele se rasuceau descriind
variabile intersectii
pe Calea Lactee marsaluiau
nevazuti meteoritii.

Tu erai mult mai departe de ei
intr-o directie contrara,
să te ajung mi-ar fi trebuit
treizeci de ani si o vara.

Nu-ti vedeam decât un colt de obraz,
paru-ti cazuse pe frunte,
numarai satelitii de tinichea
ca pe niste margele marunte.

Ti-am făcut semn si tu ai raspuns,
sau poate mi se paruse doar mie,
s-ar fi putut să mă-nsel,
cine stie!?

In atmosfera era cu siguranta ceva,
un sentiment cosmic rebel,
te-am sunat, te-am sunat, te-am sunat,
si n-ai raspuns la apel.......

Daniel Dragan

De-i dragoste


"De-i dragoste ce simt,
de ce doare asa cumplit,
de ce-mi sfasie sufletul la infinit?

Iar inima-mi, sarmana
al tau nume il rosteste
mi se zbate-n piept nebuna
si nu se mai opreste.

Iar ochii mei,bietii de ei
au plans pana-au secat
caci n-au vazut in fata lor,
decat chipul tau frumos fecior.

Oh!Doamne...
de ce atatea lacrimi,
de ce atata dor,
de ce atata suferinta,
de ce Doamne sa mor?

De-i dragoste ce simt,
de ce ma pierd usor,
si inima-mi,saraca,incet ea s-a oprit
iar ochii mei,bietii de ei
au obosit si nu mai zic nimic, nici ei
iar chipul tau, frumos fecior,
a disparut din mintea mea asa....usor.

De-i dragoste ce simt,
de ce ma pierd si mor?"

Tu,piatra!
de Mariana Kabout

Deschide-te, piatră, când inima-mi bate
La poarta-ţi ascunsă sub roze de gheaţă
Şi-n pântecul searbăd din rugul-cetate
Topi-voi ninsoarea ce-ţi cade pe faţă.

Primeşte-mă, piatră, în jadul din trepte
Pe care urc sclav şi-apoi cenuşăreasă
Cobor iar în valea iubirilor drepte,
Alb foşnet să fiu într-un vis de mireasă.

Ascunde-mă, piatră, ‘n răbdări colosale,
Mi-e foame de frig, de uitări sete-mi vine,
Când lacrima-mi zburdă-n picioarele goale
Pe-o frunză ce-mi pare c-aduce cu mine.

Primeşte-mă, piatră... vieţuirea să-mi fie
Nu munte... nici deal... poate doar temelie...

NICHITA STANESCU !



Vârsta de aur a dragostei



Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai, gura mea iubeşte,

şi iată, m-am trezit

că lucrurile sunt atât de aproape de mine,

încât abia pot merge printre ele

fără să mă rănesc.



E un sentiment dulce acesta,

de trezire, de visare,

şi iată-mă fără să dorm,

aievia văd zeii de fildeş,

îi iau în mână şi

îi înşurubez râzând, în lună,

ca pe nişte mânere sculptate,

cum trebuie că erau pe vremuri,

împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.



Jupiter e galben, şi Hera

cea minunată e argintie.

Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.

E un dans iubito, al sentimentelor,

zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.

Şi eu, cu pânzele sufletului

umflate de dor,

te caut pretutindeni, şi lucrurile vin

tot mai aproape,

şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Basm de MarianaKabbout

Un basm cu noi a început…
Dar mâna ce l-a scris a vrut
Cuprinsu-i, timpuriu apus,
Cât mai pe scurt să fie spus…

În nopţi de iarnă, ani la rând,
Printre cuvinte, colindând,
Suflete mii vor rătăci,

Niciunul însă nu va şti
De ce s-a scris: A fost odat’
Când nici măcar n-am existat…


12 ianuarie 2008

Ion Luca Caragiale

Aţi aruncat pe lefegii
În drum cu dame şi copii,
Le-aţi smuls modestul lor dejun,
Le-aţi smuls şi francul de tutun.

Miniştri cruzi! Mai bine v-aţi
Fi hotărât să suprimaţi
Atâtea mii de sinecuri,
Nu pânea de l-atâtea guri!

Pe nevoiaşii cei infimi
Nu trebuia ca să-i suprimi!
Guvern, pornit pe suprimat,
Ascult-al meu deziderat.

Suprimă apa, vil lichid,
Al broaştelor nectar stupid;
Suprimă apa din buget,
Să bem, doar bere şi mischet.

Ah, te implor ca un milog,
Suprimă soacrele, te rog!
Suprimă-le ff. urgent
Şi îţi ridic un monument!

Guvern! suprimă - eşti dator! -
Pe orişicare creditor:
Voi proslăvi numele tău
Când voi scăpa d-acest călău!

Suprimă pe acei băieţi
Care-şi dau ifos de poeţi
Şi prin gazete zilnic fac
Plantaţii vaste de spanac!

Suprimă pe orice păgân
Ce n-a citit "Moftul român”,
Şi n-a fost atât de levent
S-achite un abonament!

George Coşbuc

---

Mama




În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.


Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.


Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.


Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.


...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.


Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.


Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!


Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!